Poveste de toamna

O fată visează într-o seară de toamnă
Pe bancă în parc
Un suflet pribeag ce stă şi veghează...
Copacul bătrân deasupră-i priveşte,
Ascultă cu drag o nouă poveste.
Un cer plin de stele deasupra-i senin
Iar fata visează cu sufletul plin
La ziua in care acolo pe bancă,
O frunză-o să cadă şi poate
O mână întinsă-o va prinde uşor,
Un suflet iubi-va acel mic odor
Şi totul în jur dispare
Aşa cum o stea în noapte apare.

O umbră apare la ora târzie
Se plimbă încet pe o cărăruie.
Priveşte timid la cerul cu stele:
Ar vrea să lucească într-o zi printre ele...
Privirea îi cade pe-o altă minune
Şi-o voce timidă începe a-i spune:
"Oh!... E frumoasă... şi te aşteaptă.
De vei voi, o vei avea toată."
Şi inima bate, iar gândul nebun
Începe să-i cânte o mică baladă.
Cu ochii ei negri, fătuca priveşte
Şi-i pare c-aude o nouă poveste.

O clipă ridică privirea sper el
Şi clipa s-opreşte... Timp efemer!
Şi totul îngheaţă în noaptea târzie,
Dar totuşi în jur totul reînvie.
Vântul îngână al frunzelor glas...
Mai e puţin, mai e doar un pas
Şi umbra sfioasă fi-va alături
De-aceea pe care-a iubit-o de-a pururi...
Un gând trecător şi-o noapte de toamnă,
Un pic de noroc şi poate o soartă.
Doar ei amândoi vor şti, numai ei
De e doar destinul singur în vină
Sau poate un gând iubit de ei doi...

O toamnă senină, o toamnă in doi,
O iarnă mai caldă, o vară cu ploi...
Va fi cum va fi! Acum ce contează?
Acum sunt ei doi şi lumea întreagă.
Şi nimeni vreodată nu va putea şti
Sunt ei doi oameni sau doi copii?
Sunt oare vise sau sunt aievea?
Sunt oare ei Adam şi Eva?
Povestea nu spune de ei mai departe,
Se-opreşte aici, în mijloc de noapte.
O fată şi-o umbră s-au întâlnit,
Cum spune povestea, ei s-au iubit...
De e oare vis sau este aievea
Mai ştiu doar copacul şi banca aceea.