EMINESCIENE

Langa un tei cu radacini de nuc,
Langa o mare eminesciana
Vom plange amandoi,ca doi copii balai.
Lasa-ma sa-o iubesc pe Veronica,poetul meu Mihai,
Ah,in curand voi fi langa tine,
Si sufletu se imple de apele line.
Este o clipa suspendata,
Cand steaua care-a rasarit,luceste inc-o data!
Mi-e frica de amor,de neiubire si de dor
Mi-e teama de Luceafarul,
Ce se ascunde dupa nor,dar ma bucur,
De dumnezeirea sadita in tine.
Eminescu n-a existat,a fost dintotdeauna,
Este copilul zamislit,nascut si plamadit
In chinurile facerii acestui neam.
Hristosul meu a ingaduit sa se nasca,
Acest poet al meu.
Un moment de revelatie,un moment de liniste
Pentru neamul meu atat de des rastignit.