EMINESCIENE

Langa un tei cu radacini de nuc,
Langa o mare eminesciana
Vom plange amandoi,ca doi copii balai.
Lasa-ma sa-o iubesc pe Veronica,poetul meu Mihai,
Ah,in curand voi fi langa tine,
Si sufletu se imple de apele line.
Este o clipa suspendata,
Cand steaua care-a rasarit,luceste inc-o data!
Mi-e frica de amor,de neiubire si de dor
Mi-e teama de Luceafarul,
Ce se ascunde dupa nor,dar ma bucur,
De dumnezeirea sadita in tine.
Eminescu n-a existat,a fost dintotdeauna,
Este copilul zamislit,nascut si plamadit
In chinurile facerii acestui neam.
Hristosul meu a ingaduit sa se nasca,
Acest poet al meu.
Un moment de revelatie,un moment de liniste
Pentru neamul meu atat de des rastignit.

CONTEMPLATIE

E-o primavara,de inceput de mileniu,
Cerne din ceruri o ploaie de fluturi,
In fiecare casa e miros de paine coapta,
Intre mine si tine iubito,e-o singura poarta.
Deschisa doar pentru cei initiati.
Mi-e frica de intuneric,mi-e frica de adancuri,
Mi-e teama de iubirea ce ti-o port
E atat de calda vara dupa primavara.
Si totusi toamna ma apasa,ca un strigat mut.
O Doamne,simt ca mor.
Caci sufletu-mi-e-n gura
Si cauta sa scape printre dintii stransi,
O Doamne ce bine-ar fi ca duhul sa fie cu masura.
Sa inviez ca o pasare cu aripe deschise
Si sa nu mai mor niciodata,
Lovita intre stanci.
De cand ma stiu,eternitatea
In mine e sadita.