De câte ori, Stăpâne, te-am rugat
Să-mi risipeşti tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Şi să mă laşi înfrânt pe cărare!
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieţii,
Până s-a stins lumina dimineţii,
Până şi-au nins toţi anii grei nămeţii,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat...
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem!...
Târziu am tălmăcit şi vrerea ta,
Înţelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost şi pentru ele;
Ca dintr-un şir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanţ de strofe grele,
Şi-am împlinit, Stăpâne, voia ta!...
Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.
Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.
Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.
Cu cercuri largi, un vultur mă-ncunună
Când cer şi apă una-s în furtună;
Cutremure pământu-adânc îl scurmă
Şi fulger e Cuvântul de pe urmă.
Mi-e gândul nucă-nţepenită-n coajă
Şi dragostea tot lacrimi pe răboaje;
În coastă simt o lance-n fapt de seară
Şi gura plină de-o licoare-amară.
Tăceri adânci mă-mpresură cu ape
Şi îngerii de straje-mi stau aproape;
Mă cheamă dorul, cerul şi Făptura
Dar trebuie să împlinesc Scriptura.
Mi-e somnul apă grea, lumină moartă,
În setea de-a zidi o altă soartă:
Să ard Păcatul strămoşesc, Lumină
Din jertfa Mea şi Graţia divină.
Pe creasta vremii sure
În estomparea ceţii
Plâng cerbul tinereţii
Din tainică pădure.
Cu dansuri largi, rotunde,
A frunzei agonie
M-adulmecă, mă-mbie,
Amurgul mă pătrunde.
Zadarnic or să vină
Miresme-n seara goală,
De-o vegetală boală
Mi-i sufletul rugină.
Târziu, prin ploaia lentă
A frunzelor aramă
M-ascunde, mă destramă,
Tristeţea grea, latentă...