Când morţii sunt aşa departe

Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.

Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.

Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.

Ma pierd de mine

Odata am ucis o vrabie
Si-am tras cu prastia in ea si-am lovit-o,
Pe urma o zi si-o noapte intreaga
Am tot plans-o si am tot jelit-o.

Nu m-a batut mama,nu m-a certat
In mana tineam o bucata de paine,
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plangi
Ce-ai omorat,omorat ramane.

Mai tarziu am crescut flacaiandru
Si m-am indragostit nebuneste de-o fata.
Dar nu stiu de ce
Intr-o zi a murit.
Si in alta zi a fost ingropata.

Demult nu mai trag cu prastia in vrabii
Demult nu mai merg la nici o ingropare,
Cand soarele apune
Dupa niste maguri
Si rasare in flacari din mare.
http://www.youtube.com/watch?v=XKUoy5hwyRc&feature=colike
Versurile apartin celor de la Poesis si melodia o canta impreuna cu cei de la Pasarea Colibri
sursa:Youtube

Vant sfant

Rafala de vant cu tremur in glas
Venita la mine din noapte.
Eu soaptele Tale din bezna culeg
Si visele-mi toate din ele aleg.
Caci tu esti izvorul spre fapte !

Tu, boare de vant, cu glas mangaios,
Tu faci sa vibreze in mine
Tot cerul inalt, adancul imens,
Rotirea de astrii in vast univers,
Patruns mi-este gandul de Tine.

De ce Te-ai schimbat si esti manioasa ?
De ce ma strapungi cu asprime ?
Chiar glasul de tunet plecat eu ascult
Iar cand ma strapungi, Te chem Tot mai mult,
Sa maturi tot raul din mine.

Rafala de vant cu tremur in glas
Venita la mine din noapte.
Eu soaptele Tale din bezna culeg
Si visele-mi toate de ele aleg
Caci Tu esti izvorul spre fapte !

Aceste versuri sunt dedicate in mod special pentru Lavinia si Denisa:))!

Fiul omului gândit-a pe Golgota

Cu cercuri largi, un vultur mă-ncunună
Când cer şi apă una-s în furtună;
Cutremure pământu-adânc îl scurmă
Şi fulger e Cuvântul de pe urmă.

Mi-e gândul nucă-nţepenită-n coajă
Şi dragostea tot lacrimi pe răboaje;
În coastă simt o lance-n fapt de seară
Şi gura plină de-o licoare-amară.

Tăceri adânci mă-mpresură cu ape
Şi îngerii de straje-mi stau aproape;
Mă cheamă dorul, cerul şi Făptura
Dar trebuie să împlinesc Scriptura.

Mi-e somnul apă grea, lumină moartă,
În setea de-a zidi o altă soartă:
Să ard Păcatul strămoşesc, Lumină
Din jertfa Mea şi Graţia divină.

Toamna vieţii

Pe creasta vremii sure
În estomparea ceţii
Plâng cerbul tinereţii
Din tainică pădure.

Cu dansuri largi, rotunde,
A frunzei agonie
M-adulmecă, mă-mbie,
Amurgul mă pătrunde.

Zadarnic or să vină 
Miresme-n seara goală,
De-o vegetală boală
Mi-i sufletul rugină.

Târziu, prin ploaia lentă
A frunzelor aramă
M-ascunde, mă destramă,
Tristeţea grea, latentă...

Poveste de toamna

O fată visează într-o seară de toamnă
Pe bancă în parc
Un suflet pribeag ce stă şi veghează...
Copacul bătrân deasupră-i priveşte,
Ascultă cu drag o nouă poveste.
Un cer plin de stele deasupra-i senin
Iar fata visează cu sufletul plin
La ziua in care acolo pe bancă,
O frunză-o să cadă şi poate
O mână întinsă-o va prinde uşor,
Un suflet iubi-va acel mic odor
Şi totul în jur dispare
Aşa cum o stea în noapte apare.

O umbră apare la ora târzie
Se plimbă încet pe o cărăruie.
Priveşte timid la cerul cu stele:
Ar vrea să lucească într-o zi printre ele...
Privirea îi cade pe-o altă minune
Şi-o voce timidă începe a-i spune:
"Oh!... E frumoasă... şi te aşteaptă.
De vei voi, o vei avea toată."
Şi inima bate, iar gândul nebun
Începe să-i cânte o mică baladă.
Cu ochii ei negri, fătuca priveşte
Şi-i pare c-aude o nouă poveste.

O clipă ridică privirea sper el
Şi clipa s-opreşte... Timp efemer!
Şi totul îngheaţă în noaptea târzie,
Dar totuşi în jur totul reînvie.
Vântul îngână al frunzelor glas...
Mai e puţin, mai e doar un pas
Şi umbra sfioasă fi-va alături
De-aceea pe care-a iubit-o de-a pururi...
Un gând trecător şi-o noapte de toamnă,
Un pic de noroc şi poate o soartă.
Doar ei amândoi vor şti, numai ei
De e doar destinul singur în vină
Sau poate un gând iubit de ei doi...

O toamnă senină, o toamnă in doi,
O iarnă mai caldă, o vară cu ploi...
Va fi cum va fi! Acum ce contează?
Acum sunt ei doi şi lumea întreagă.
Şi nimeni vreodată nu va putea şti
Sunt ei doi oameni sau doi copii?
Sunt oare vise sau sunt aievea?
Sunt oare ei Adam şi Eva?
Povestea nu spune de ei mai departe,
Se-opreşte aici, în mijloc de noapte.
O fată şi-o umbră s-au întâlnit,
Cum spune povestea, ei s-au iubit...
De e oare vis sau este aievea
Mai ştiu doar copacul şi banca aceea.

Grey's Anatomy

Pentru că nu este atât de uşor ca la televizor
în mijloc nu stă un individ cauciucat
cu corpul acoperit de praf
pentru că la sfârşitul programului am fobii, anxietăti, paranoia şi niciodată
nu îmi întorc capul către cameră zâmbind cu superioritate
adoptând o postură minimalistă
pentru că lucrez într-un spital şi trec prin tot felul de crize
mă deteriorez uşor îmi revin foarte greu




Din când în când imagini ale florilor plesnite lângă barbotoare
şi jumătăţi de corpuri paralizate în paturi cum se nimereşte




Pentru că toţi oamenii ăia frumoşi relatând vag melancolic poveşti
în lift sau pe coridor în timp ce plăgile se închid pur şi simplu
nu există asa cum nu există compensaţii pentru fiecare lucru
abandonat sau pierdut revelaţia spaimei care ţi-a înţepenit în cap




Vorbesc exact ca atunci când am aterizat în Bucureşti
energie şi entuziasm plus bonus pentru transportul
în centru muşcate vineţii agăţate derizoriu la ferestre şi
nu poţi să imprimi viaţă fără o doză de tupeu şi încredere
în karma personală o dragoste şi un ataşament perfect normale




Am foarte puţini prieteni îi menţin
Alex a lăsat-o şi el baltă şi a plecat din ţară -I s-a rupt filmul
dimineaţa când mai intru pe mess îmi povesteşte despre Amsterdam şi
prăjiturele mă aşteaptă în mod constant să hoinărim pe canale să vedem
abrupt şi intens cum alunecă soarele de pe acoperişul unui spital